Amintiri

Motto:
"Exista in toate o masura.
Cand nu mai suntem copii
suntem deja morti..."

Uneori cand stau si ascult unele piese muzicale sau privesc un documentarel turistic, ma apuca un dor nebun de drumetie. Anul acesta, mai mult ca oricand, fenomenul s-a indesit si s-a intensificat cu o tarie din ce in ce mai mare. Rascolind prin niste lucrusoare, am gasit un vechi carnetel, cu copertile si paginile ingalbenite de vreme, privindu-l au inceput sa se deruleze in minte si suflet amintiri si imagini ce le lasasem de mult timp in strafundurile fiintei mele. Era vechiul jurnal de calatorie din prima drumetie - expeditie montana de acum 30 de ani. Emotiile m-au napadit si o lacrima s-a furisat pe nesimtite. Rasfoind cateva pagini descopar probabilul motiv al dorurilor mele din ultima vreme: pe 22 iunie 1978 am coborat din tren la poalele Ceahlaului incepandu-mi ucenicia in ale muntelui; implinesc 30 de ani de drumeteala.
In vara lui '78 treceam in clasa a VIII-a, eram in vacanta dar numai cu numele. O grupa de copii inca se mai aduna la scoala impreuna cu un invatator si o profesoara de germana, dezbatind, organizand, alergand de colo colo dupa una si alta, punand la punct marea aventura:"Asaltul Carpatilor", la propriu si la figurat. In acele timpuri, un program remarcabil se derula in scoli pentru popularizarea turismului, cu preponderenta a celui montan prin care se urmarea familiarizarea copiilor cu natura, cu mediul: Expeditiile Cutezatorii. Prin lungile ore petrecute impreuna la "scoala de munte" invatam despre comportamentul pe munte, organizarea taberei de corturi, disciplina in tabara,cabana si pe trasee, despre politetea in grup si fata de ceilalti drumeti, ecologie (desi termenul nu era inca incetatenit), multe lucruri de bun simt care astazi parca dispar cu fiecare zi ce trece. Expeditia avea sa se deruleze pe parcursul a 10 zile si costase 300 de lei (cazare in corturi si cabane, mancare si transport). In scoli exista la acea vreme (cel putin la noi in scoala) un minim de dotare cu echipament expeditionar compus din corturi, cateva ranite, un aragaz de voiaj cu butelie. Restul ne ramanea in sarcina sa le procuram dupa posibilitati. De la sfarsitul scolii si pana dupa expeditie, cu totii am intrat intr-un fel de cantonament in care aveam sa ne pregatim temeinic asupra marii aventuri ce avea sa vina. Ni s-au impartit sarcini, posturi ocupationale in cadrul expeditiei, am stabilit traseele ce le vom urma, am primit primele lectii elementare de orientare. Totul ca la carte de parca am fi plecat pe Everest. S-au stabilit ierarhii, ne-am ales un nume si o emblema (ne numeam Soimii Carpatilor), am trecut la procurarea celor necesare si... s-au sudat primele legaturi de prietenie sau de... dragoste. Privit ca un tot, intreaga activitate si atmosfera semana cu un zumzet de albine intr-un stup.
Dupa procurarea echipamentului si a hranei, cu doua-trei zile inainte de marea aventura, intr-o mare sedinta am ipartit echipamentul comun si am invatat sa incarcam ranitele. Emotiile cresteau cu fiecare clipa ce ne apropia de marea intalnire cu Zeul Munte. Apoi a venit ziua cea mare care a debutat cu o ploaie rece mocaneasca ce ne-a insotit pana la Bicaz. Dar entuziasmul si buna dispozitie era pe masura aventurii, facand din noi niste uriasi desi eram o mana de mogaldete inhamate la niste ranite cat noi de mari. Totul a fost sublim, fara termen de comparatie cu nimic din viata obisnuita. Rememorand acele zile parca simt si acum emotiile si tot bagajul de sentimente ce m-au insotit la marea intalnire cu Maria Sa Muntele. G.P.