Powered By Blogger

28 iunie 2008

Sfaturi...

Dorinta de a explora, de a descoperi noul, ineditul, sublimul, este nascuta din nelinistea aceea launtrica, constienta sau nu, data de curiozitate. Curiosul este un mic rebel, un cautator fervent pentru potolireaea setei de cunoastere. Acesta are toate simturile active si doreste sa si le satisfaca. Pentru acest motiv el scormoneste continuu si nu se multumeste cu ceea ce-i este fabricat, si cum orasul este un conglomerat prefabricat, un amestec heterogen de caractere omenesti care locuiesc in locuinte confortabile si avand munci ce le fabrica pe toate, iata cum din acest conglomerat apar unii care vor altceva. Traiul in acest castel este intr-un fel o aventura care se incheie in momentul in care i-ai invatat regulile si legile de guvernare. Din acel moment totul este doar un zumzait ca intr-un stup de albine, o rutina.
Curiosul se satura de acest zumzait si incepe sa cerceteze imprejurimile, dar acest spatiu nou este altceva decat conglomeratul citadin, are propriile legi ceea ce face sa fie necesare noi experiente pentru a le invata. Asa se naste exploratorul.
Natura este acel spatiu in care conlucreaza o multitudine de legi demiurgice, e spatiul in care tu ca individ devi doar un element din tot, pasibil de a fii zdrobit intr-o clipa de o stanca in cadere sau ars de un fulger intr-o furtuna. Acolo poti fii tu cu tine sau tu cu natura. Cand esti tu cu tine asculti de propriile-ti legi, probabil o prelungire a legilor citadine, cand esti tu cu natura atunci faci parte din ea si te supui legilor sale.
Un explorator este intotdeauna un curios viu, este un descoperitor integrat cu totul in cercetarea sa. Desi rebel in descoperirile sale, el este totusi un supus. Niciodata curiosul nu este un "imbecil". Primul se supune legilor decoperite, scormonind dupa alte si alte legi pana intelege intregul, "imbecilul" este un fel de curios care se duce cu capul inainte introducandu-l sub ghilotina sa vada daca se intampla ceva, uneori sfidand legile. Cand nu sti, cauti, cand sti, aplici, iar cand nu gasesti ce cauti, intrebi. Iata o regula pe care o aplica exploratorul.
Drumetul cu rucsacul este in sinea sa un explorator, el iese din casa, din oras ca sa caute natura pentru a-i cerceta ascunzisurile si frumusetile. Prin aceasta explorare se naste aventura, fiind pus in fiecare clipa si la fiecare pas in fata ineditului. Iar toata aceasta aventura va fi una fericita, implinita, atunci cand scopul pentu care ai pornit-o este atins putand povesti si altora despre ea si decoperirile tale. Dar, cum spuneam, natura are o multitudine de legi care de multe ori ne depasesc intelegerea devenind chiar brutale, a le sfida, sau a le incalca cu buna stiinta, a-ti forta norocul atunci cand posibilitatile te depasesc, face din tine un explorator ridicol daca ai scapat cu viata. Iar natura nu iarta de doua ori putand face din tine un curios mort.
Asadar, daca fiorul curiozitatii si al aventurii iti da tarcoale, daca ceva launtric te cheama sa gusti aventura exploratorului primordial, lasa telecomanda si asfaltul si gandeste-te bine pe cine ai mai apropiat si te poate initia in tainele expeditiilor in natura. Pentru multi acesta initiere nu e un simplu instructaj, ea e plina de fiori launtrici sufletesti si mentali. Initierea in tainele drumetiei cu cortul sau la cabana presupune dobandirea de cunostinte temeinice despre natura si fizicul uman. Ele imbinate te introduc pe tine ca drumet in sanul naturii devenind unul din elementele ei. Natura nu se distruge pe sine, deci nici pe elementele sale constitutive. Numai integrat in natura ai sansa cea mai mare sa te intorci acasa intreg si nevatamat, cu siguranta mai bogat si mai frumos, caci traiul in sanul naturii , ca rasplata a ascultarii tale, te imbogateste sufleteste, te va face mai umil dar mai frumos si mai bun.
Deci, ca prim sfat pentru initiere: priveste natura ca pe o fiinta vie, apropiata, ea are suflet traind intens prin fiecare piatra, fir de iarba ,insecta sau animal. Sa nu spui niciodata ca daca rupi o floare nu se va intampla nimic, sau daca ai mutat o piatra. Gestul acesta poate fi considerat egoism, iar in natura nu au ce cauta egoistii, se prea poate ca peste ceva timp in zona aceea sa nu mai creasca acea floare, disparand ca specie. Pentru ca ea, natura, sa sufere cat mai putin, impactul nostru trebuie sa fie cat mai mic. Pe munte nu se tropaie si nu se striga, aceste lucruri nu le facem nici acasa, de ce ai face asta in natura? Libertatea conferita de traiul in sanul ei nu presupune sa faci orice. Aceasta libertate inseamna a face orice in ton cu legile ei.Sa nu credem ca civilizatia s-a terminat la portile orasului, pe munte ea se complecteaza si se imbogateste chiar. A fii civilizat inseamna a-ti pasa. Sa nu uitam ca natura ne este noua folositoare si nu invers, dupa cum cu tristete constatam in ultima vreme. Daca nu vedem acest lucru am putea fii eliminati. Atunci de ce sa o distrugem?
Asadar, daca am invatat sa respectam natura cu fiecare element al ei, sa nu uitam ca din ea fac parte si semenii nostri, sunt ceilati drumeti si locuitorii locurilor. Deci nu suntem singuri. Nimeni nu e obligat sa ne asculte galagia noasta, sa ne suporte mizeriile. Sa nu uitam ca in viata roata se invarte, si se poate ca astazi la o cabana, dintr-un exces de zel sa fii prea exploziv... Sunt altii in jurul tau care dupa un drum lung si greu sa aiba nevoie de odihna. In aceeasi situatie te poti gasi tu, vrand liniste pentru odihna, sa vina altul si dintr-un exces de zel...
Iata cel putin doua motive pentru care linisea e sfanta: 1) zgomotele noastre pot speria animalele salbatice; ce te faci daca, din intamplare, te afli in preajma unui urs ascuns in zmeuris si nu are loc de intors? , in asfel de situatie te poate ataca, pe cand daca esti linistit se poate sa treceti unul pe langa celalalt si nici sa nu stiti acest lucru; 2) zgomotele pot provoca avalanse de pietre sau zapada. Si ca supliment, poate nici noua nu ne plac zgomotele altora, de ce ar placea altora zgomotele noastre, cu atat mai mult cu cat cu totii cautam linistea.
Cineva spunea sa nu lasi in urma ta decat urma ghetei tale pe carare si sa nu iei cu tine decat amintirea, restul lasa-le asa cum sunt.
Natura este foarte darnica, iti poate darui totul cu o generozitate nemarginita. Utilizeaza doar ce si cat ai nevoie. Fa focul in vatra facuta de altul inaintea ta caci ce a fost bun pentru el, poate fi bun si pentru tine. Nu se cade sa ranesti o poiana cu o alta vatra langa cealata. Fa focul cu lemne cazute la pamant si nu taia un copac ca nu faci mancare pentru un batalion de oameni. Daca ti-au ramas cateva lemne nu le arunca, fa-le gramada langa vatra pentru un drumet care poate ca are nenorocul sa-l fi prins ploaia sau a inserat. Este un gest de generozitate din partea ta care poate sa se intoarca oricand.
Nu face sant in jurul cortului, acesta se largeste cu timpul si poate peste 20 de ani cand mai treci pe acolo sa gasesti o groapa.
Ai gasit ciuperci in drumul tau?, fa cateva fotografii pentru albumul tau foto, ia cateva pentru masa de seara si lasa restul altora sau sa se inmulteasca la loc.
Mugurii de brad sunt foarte buni pentru un sirop terapeutic, culege cat ai nevoie si pe sarite ca sa nu strici podoaba bradului, acesta iti va umbri cararea peste ani.
Bujorul de munte da un ceai minunat, culege cu retinere; acesta e monument al naturii si este ocrotit.
Copacii din padure se afla acolo ca podoaba a naturii, cei de pe langa carare ne tin umbra ocrotindu-ne de arsita soarelui, nu-i rani incrustandu-ti numele pe trunchiurile lor caci nu sunt aviziere pentru anunturile noastre imbecile. Precum pielea si hainele care ne ocrotesc de boli, la fel si coaja copacilor ii apara de bolile lor. Nu-i scrijeli cu supercutitul tau de vanatoare...(!?)
Un izvor in drumul tau e un alt semn de marinimie a naturii fata de tine, adapa-te din el, savureaza-i dulceata si racoreste-te. Fa-ti putin timp sa-l cureti si sa-i inalti scocul, dar numai cu pietre si nu cu sticle, conseve si alte mizerii ale tale.
Operele de arta isi au locul in expozitii si in spatii publice. Natura insasi e o opera de arta in integul ei, nu are rost sa-i remodelam stancile create de Dumnezeu cioplindu-le sau pictandu-le cu grafitty.
Nisipul fin de pe fundul raului, ca si cenusa din vatra de foc sunt impreuna un "detergent" pentru vasele tale mult mai bun ca Axionul sau Pur-ul, si nici nu polueaza apa. Hainele purtate peste zi pot fi spalate doar cu apa, ca si corpul de altfel, ca nu spalam decat transpiratie (!?).
Cand parasesti orasul si calci la marginea padurii, scruteaza cu piosenie imprejurimile, ingenuncheaza si saruta pamantul pe care calci cu dragoste. E un semn de respect pentru natura si un ritual prin care te identifici cu ea. Si cand ora plecarii spre casa a sosit, priveste inapoi cu aceeasi dragoste, multumeste-i muntelui pentru toate frumusetile oferite precum si pentru clipele minunate petrecute in sanul sau. G.P.

Cine este montagnarzii, ce face ei si daca parintii lor stie...

Pasiunea drumetiei pe munte este asemanatoare cu pasiunea pentru timbre sau opere de arta, de aceea, pentru ca ea sa fie complecta si plina, trebuie respectate reguli, unele nescrise, nascute din bun simt si dragoste pentru natura. Montagnardul nu este un "tropaitor" pe munte care, vazandu-se singur si liber, departe de privirile indiscrete ale celorlalti, isi permite sa faca orice. El calca pe cararea muntelui cu piosenie ca intr-un veritabil templu, fiind constient ca in orice clipa il poate strivi acest colos aparent rece si fara suflet. De aceea, drumetul constient de aceasta forta, patrunde spre altarul de piatra, apa si aer cu dragoste si ganduri curate, haladuind prin acest templu cu aceesi iubire pe care o poarta credinciosul intr-o biserica.
Profanul in ale muntelui priveste montagnardul ca pe un ciudat, intrbandu-se despre actiunile acestuia, neintelegand care este noima de a cara atatea in spate batand cararea muntelui cand exista teleferic, drumuri auto, hoteluri, restaurante si apa calda. El nu intelege de ce este nevoie sa infrunti vantul, ploaia sau ninsoarea si gerul ca la sfarsit sa te chinui intr-un cort. El nu intelege ca lucrurile frumoase sunt frumoase in urma unui efort, unei munci sustinute. Cine nu intelege ca o opera de arta este frumoasa datorita straduitorului acesteia si talentului sau, aceluia ii va parea opera de arta fara noima si doar un obiect de decor. Acelasi lucru e si cu muntele, cand urca doar cu telefericul sau cu masina, va vedea doar piatra, apa si vant, schimbandu-se fata de ceea ce stie doar decorul in care isi face friptura si-si bea berea, iar cand este intrebat de prieteni cum a fost la munte, raspunde sec: "frumos"; incepand sa povesteasca cum si cata friptura a mancat, cum s-a imbatat Georgica, ce mascari a facut Fanica, in rest nimic.
Montagnardul scruteaza orizonturile cu privirea, este impresionat si numai de o simpla piatra umbrita intr-un anume fel, este rascolit de puernici fiori la vedera unei creste zimtate nascute din framantarea pamintului crezut pasnic si linistit. Pentru el apa de izvor este nectarul zeilor si se impresionaeza de puterea acesteia de a deveni fluviu. Este tulburat de lastarul de brad abia rasarit dintr-o samanta scapata de o veverita, gandind ca peste 40 - 50 de ani cand va mai trce pe acolo va gasi un falnic copac... Sunt amanunte pe care drumetul le cauta si cu care se imbogateste sufleteste. Cunoscand natura el se cunoaste pe sine respectand totul.
Montagnardul se "chinuie" pentru asi cunoaste limitele si forteaza pentru a le axtinde. El scormoneste cu mintea natura pentru a o intelege si a se contopi cu ea. E ca o intoarcere la origini in armonia primordiala ordonandu-se cu legile si traiul simplu. Intoarcerea si reintoarcerea in templul naturii e ca reintoarcerea la Dumnezeu. El isi supune trupul si fiinta in mod constient asemeni credinciosului care se supune la p
osturi si posturi, canoane si privatiuni pentru asi inlesni intelegerea dumnezeirii si a se apropia mai mult de Dumnezeu.
Calcatura drumetului pe carare e blanda dar hotarata, e blanda ca sa nu deranjeze, dar hotarata ca sa ajunga cat mai departe si mai sus. El scruteaza cu admiratie orizonturile culegand cu migala frumusetile precum albina grauntele de polen. Cu ele isi imbogateste sufletul, isi slefuieste fiinta si isi ascute mintea. Bucuriile nascute din splendorile naturii si a muntelui se cer impartasite, si de aceea, cand povesteste celorlati, aventurile in sine sunt amanunte si ceea ce a vazut si a simtit este esentialul. Astfel, izvorul Bistritei nu este doar locul de unde a baut o cana cu apa, ci raul plin de legenda si plute ce ducea la vale bogatia padurilor; creasta Nemirei nu este doar un spatiu geografic ce strajuieste depresiunea Darmanestilor in care te poti intalni la orice pas cu Mos Martin, ci un spatiu care musteste de istorie, un spatiu in care cu putina imaginatie poti vedea graniceri austrieci si moldoveni strajuind la fruntariile tarii, soldati cu mantale lungi innamoliti pana-n gat, carand arme grele si lazi de munitie pe coastele muntelui aparandu-si nevoile si neamul; o bisericuta veche nu mai e doar un lacas de rugaciune ci un monument inchinat lui Dumnezeu, un monument creeat din dragoste pentru El de catre mesteri dedicati cu trupul, mintea si sufletul neamului si credintei lui.
Iata, deci, o farama din motivele pentru care "ciudatul" refuza
datul, gata fabricatul, in favoarea "chinurilor" sale. Eforturile lui isi gasesc rostul in ceea ce este el ca fiinta umana si in ceea ce face departe de lumea dezlantuita si ochii curiosilor. De multe ori gesturile si faptele montagnardului par gratuite si de neinteles, dar nu este decat generozitate izvorata din generozitatea naturii. Ocrotirea unei plante sau animal, curatarea si amenajarea unui izvor, ingrijirea sau construirea unei carari sau refugiu, nepatarea locurilor prin care a trecut si curatarea celor pe care le-au patat altii, sunt gesturi simple si naturale zamislite din dragoste pentru natura si semeni. Aceste gesturi nu sunt gratuite, nu au costuri, ele sunt firesti precum firesc este ca natura sa ofere tot ce ne ofera in general. G.P.

21 iunie 2008

Pro Montana

"...Putini in lume sunt ca noi, putini in lumea mare...", sunt versuri ale unui cantec de munte din vremurile in care cararile muntilor erau batute de montagnarzi cu rucsacuri in spate si chitare agatate de gat.
La sfarsitul secolului XIX, inceputul secolului XX, in timpul in care muntele era numai al ciobanilor, vanatorilor si al paznicilor forestieri, rasar din lumea citadina cateva personaje, putin mai ciudate, care manati de spiritul de aventura incep sa urce muntii pentru a le cunoaste tainele.
Vai adancite in mister, stanci incarcate de legende, poieni insorite - locuri de intalnire a ciobanilor la nedei, trecatori secrete cunoscute doar de ostenii de altadata - locuri de retragere la vremuri de restriste, plante de tamaduire cunoscute doar de batranele din zona, animale bine ascunse in desisul padurilor, si cate alte minunatii, motive de drumeteala pentru acei aventurieri. Printre acestia erau, desigur, in principal cercetatorii: istorici, geologi, biologi, etnologi; dar si curiosii temerari iubitori de natura. Multi dintre ei si-au descoperit in incursiunile facute inca o mare dragoste, muntele si altarele sale.
Incet incet s-au grupat in fundatii, organizatii profesionale sau simple cluburi, ce-si gasisera ca scop infiintarea si dezvoltarea unei noi ramuri: turismul montan. Erau putini acei entuziasti care cu mijloace proprii au inceput construirea unei baze materiale care incetul cu incetul a devenit temelia vastei baze turistice de astazi. Cu entuziasmul pionieratului au fost amenajate si descrise carari spre inima salbatica si crestele muntilor, din loc in loc au fost construite refugii, locuri de adapost si odihna pentru temerarii inaltimlor, cabane cochete asezate in colturi de rai spre desfatarea privirilor si sufletelor trecatorilor.
Ca si atunci, astazi mai exista o mana de oameni la fel de entuziasti si plini de dragoste pentru natura si semenii lor care-si rup din timpul si modestele bugete familiale, pentru a repara, construi sau intretine refugii, cabane sau carari uitate, extinzand la maxim pasiunea lor.
Montagnarzii sunt acea specie de oameni, putini la numar, care cauta sa redescopere natura, prin aceasta redescoperindu-se pe sine, cu propria natura intima pe care cauta sa o puna in armonie cu natura mama. Pentru multi e chiar o reimpacare cu aceasta si cu Dumnezeu pentru redobandirea Edenului. Confruntarea cu muntele este pentru toti o confruntare cu ascunzisul intimitatilor noastre. In mijlocul naturii, alaturi de prietenii de drumetie, regasesti increderea in tine si in ceilalti, gasesti alinare si mangaiere, puterea de a trece peste toate si de a te impaca cu toate. Acolo sus, cocotat pe o stanca, fata in fata cu tine si cu Dumnezeu nu mai intrebi "de ce e asa si nu altfel?", acolo e doar asa cum este. Cand te-ai convins inseamna ca te-ai armonizat, intri pe lungimea de unda a muntelui devenind parte integranta a naturii sale.
Intalnirea cu muntele este mereu un miracol, el este un univers aparte pe care doar il banuiesti daca nu mergi sa-l vezi si sa-l simti direct. Povestile amicilor, articolele dintr-o revista sau paginile dintr-o carte de calatorie, imaginile dintr-un film de drumetie nu-ti releva decat o farama din marea si uluitoarea descoperire a naturii, poti doar ghici ce inseamna acest mod de viata al drumetiei, dar din momentul in care te intalnesti cu muntele incepi sa-l iubesti din tot sufletul si cu toata fiinta, pentru ca, vrei nu vrei, incet incet ajungi sa compari drumurile muntilor cu drumurile vietii, nascandu-ti-se o noua filosofie de viata.
Pe cararile muntilor poti gasi oameni adevarati, iubitori de frumos, oameni cu care legi prietenii netarmurite. Sunt oameni cu care doresti sa traiesti pana la moarte alinati de aceeasi dragoste nemarginita pentru frumusetile naturii.
Ti-am scris toate acestea, cititorule, cu gandul si speranta ca-ti vor fi argumente suficiente sa-ti iei rucsacul in spate si sa incepi sa gusti din aceasta noua aventura daca esti pe puctul de a incerca o astfel de experienta, iar pentru cei incercati, poate le trzesc in suflet acel ghidus - spiridus care i-a rascolit de cate ori au pornit sa hoinareasca pe cararile acunse ale muntelui sau pe crestele mangaiate de soare. G.P.

20 iunie 2008

Amintiri

Motto:
"Exista in toate o masura.
Cand nu mai suntem copii
suntem deja morti..."

Uneori cand stau si ascult unele piese muzicale sau privesc un documentarel turistic, ma apuca un dor nebun de drumetie. Anul acesta, mai mult ca oricand, fenomenul s-a indesit si s-a intensificat cu o tarie din ce in ce mai mare. Rascolind prin niste lucrusoare, am gasit un vechi carnetel, cu copertile si paginile ingalbenite de vreme, privindu-l au inceput sa se deruleze in minte si suflet amintiri si imagini ce le lasasem de mult timp in strafundurile fiintei mele. Era vechiul jurnal de calatorie din prima drumetie - expeditie montana de acum 30 de ani. Emotiile m-au napadit si o lacrima s-a furisat pe nesimtite. Rasfoind cateva pagini descopar probabilul motiv al dorurilor mele din ultima vreme: pe 22 iunie 1978 am coborat din tren la poalele Ceahlaului incepandu-mi ucenicia in ale muntelui; implinesc 30 de ani de drumeteala.
In vara lui '78 treceam in clasa a VIII-a, eram in vacanta dar numai cu numele. O grupa de copii inca se mai aduna la scoala impreuna cu un invatator si o profesoara de germana, dezbatind, organizand, alergand de colo colo dupa una si alta, punand la punct marea aventura:"Asaltul Carpatilor", la propriu si la figurat. In acele timpuri, un program remarcabil se derula in scoli pentru popularizarea turismului, cu preponderenta a celui montan prin care se urmarea familiarizarea copiilor cu natura, cu mediul: Expeditiile Cutezatorii. Prin lungile ore petrecute impreuna la "scoala de munte" invatam despre comportamentul pe munte, organizarea taberei de corturi, disciplina in tabara,cabana si pe trasee, despre politetea in grup si fata de ceilalti drumeti, ecologie (desi termenul nu era inca incetatenit), multe lucruri de bun simt care astazi parca dispar cu fiecare zi ce trece. Expeditia avea sa se deruleze pe parcursul a 10 zile si costase 300 de lei (cazare in corturi si cabane, mancare si transport). In scoli exista la acea vreme (cel putin la noi in scoala) un minim de dotare cu echipament expeditionar compus din corturi, cateva ranite, un aragaz de voiaj cu butelie. Restul ne ramanea in sarcina sa le procuram dupa posibilitati. De la sfarsitul scolii si pana dupa expeditie, cu totii am intrat intr-un fel de cantonament in care aveam sa ne pregatim temeinic asupra marii aventuri ce avea sa vina. Ni s-au impartit sarcini, posturi ocupationale in cadrul expeditiei, am stabilit traseele ce le vom urma, am primit primele lectii elementare de orientare. Totul ca la carte de parca am fi plecat pe Everest. S-au stabilit ierarhii, ne-am ales un nume si o emblema (ne numeam Soimii Carpatilor), am trecut la procurarea celor necesare si... s-au sudat primele legaturi de prietenie sau de... dragoste. Privit ca un tot, intreaga activitate si atmosfera semana cu un zumzet de albine intr-un stup.
Dupa procurarea echipamentului si a hranei, cu doua-trei zile inainte de marea aventura, intr-o mare sedinta am ipartit echipamentul comun si am invatat sa incarcam ranitele. Emotiile cresteau cu fiecare clipa ce ne apropia de marea intalnire cu Zeul Munte. Apoi a venit ziua cea mare care a debutat cu o ploaie rece mocaneasca ce ne-a insotit pana la Bicaz. Dar entuziasmul si buna dispozitie era pe masura aventurii, facand din noi niste uriasi desi eram o mana de mogaldete inhamate la niste ranite cat noi de mari. Totul a fost sublim, fara termen de comparatie cu nimic din viata obisnuita. Rememorand acele zile parca simt si acum emotiile si tot bagajul de sentimente ce m-au insotit la marea intalnire cu Maria Sa Muntele. G.P.