Amintirea Eroilor


Este 1 decembrie 2009, ziua nationala a Romaniei, o zi ca oricare alta, ar spune unii. Asa sa fie ?
Urmaream la TVR 2 un reportaj despre eroii neamului de la 1918, completat cu cateva interviuri ale unor veterani din cel de-al doilea razboi mondial. S-au depanat amintiri despre suferintele indurate de eroii morti pe campurile de batalie ale caror monumente ridicate spre amintirea lor se pierd ingropate in uitare, s-au depanat amintiri despre suferintele indurate de eroi, inca in viata, in lagarele din Siberia, s-au depanat amintiri ale celor care au suferit pentru vremurile care au venit…
Va intrebati, desigur, ce loc isi gaseste aceasta scriere pe un blog al unui montagnard care a postat si posteaza despre munte. Cu siguranta veti gasi raspunsul pe masura ce veti citi aceste randuri si veti face un exercitiu de memorie din orele de istorie din scoala, sau momentele cand, pe carare de munte fiind, un batranel intalnit la un popas, v-a povestit ca drumul pe care calcati a fost batut de acei eroi ai neamului pe care de cele mai multe ori riscam sa-I ingropam a doua oara in negura uitarii, cum spuneam mai sus.
Despre asta ar fi vorba in acest “articol”, despre amintire, pretuire, despre tot ce ne poate innobila ca romani dincolo de performantele tehnice la care a ajuns turismul, dincolo de performantele financiare la care am ajuns ca sa ne permitem o drumetie, dincolo de performantele gastronomice pe care care le incercam intr-o iesire de sfarsit de saptamana, dincolo de laudele facute in fata prietenilor sau amicilor in urma unei peregrinari.
Iesirea pe munte este o iesire catre noi insine, iesire din ceea ce suntem catre ceea ce ar trebui sa fim, precum au fost si eroii nostri. Cararile batute de ei acum 90 – 60 de ani, ca si mai inainte, pe vai sau creste de munte, au fost carari batute pe vaile sau crestele fiintelor lor. Tara cu campiile, dealurile, muntii, apele ei era fiinta lor intima. Acestia, cu arma in mana, nu aparau fiinta lor individuala, aparau fiinta lor ca natie si totodata pe a lor caci credeau in Dumnezeu, in tara, in popor, in ei. Erau un tot intreg de care nu stiu cati dintre noi ne mai bucuram astazi.
Muntii Nemirei sunt plini de urmele acestor eroi pe care le putem vedea si acum. Cu un minim efort de imaginatie Ii putem vedea si acum stand chirciti in transee band un ceai si fumand o ultima tigara iaintea unui ultim asalt. Urcand coasta muntelui ni-I putem inchipui in mantalele lor grele, pline de noroi carand in spate ranite si mitraliere grele intr-o zi ploioasa de toamna cum, desigur, ati prins si voi prin drumetii. De partea cealalta a muntelui, pe valea Uzului, se mai vad fortificatiile din beton, transeele si gropile sapate de mortiere sau obuze. Si astazi mai sta in picioare vechea cazarma cu gard de sarma ghimpata si stalpi din beton incovoiati spre interior a unei unitati de graniceri austoungari ce veghea fosta granita. Toata creasta Manailei, Tatarului si Tatarutului din Siriu musteste de sangele celor ce au cazut la 1916, octombrie, iar un mic si cochet cimitir, la Tabla Butii, parca isi canta in adierea vantului “Eroi au fost, Eroi sunt inca…”. Un drum pavat cu piatra ce poarta numele de Drumul Nemtilor, pe culmea Plaiului Chijdului, adduce inca aminte de vremurile cand pe acolo se miscau arme grele si provizii pentru trupele care luptau in zona. Muntele Monteoru, de care am mai vorbit altadata si de care voi mai vorbi, e brazdat de transee si gauri de obuze, locuri ce aduc aminte de ceea ce a dus peste vremuri sa comemoram ziua nationala.
Usor de inchipuit cum, asemeni noua celor de azi, cei de atunci, in orele de ragaz admirau apusuri de soare fascinante, indurau ploaie sau ninsoare si se bucurau in sinea lor sau fatis de plaiurile binecuvantate cu care ne-a harazit Dumnezeu. Si cred ca bucuria lor era mai mare si mai profunda avand in suflete Tara, Neamul si pe Cel de Sus.
De aceea, asa cum suntem, mai putin buni, ne-am putea aduce aminte, macar la un an, de cei care si-au dat viata cu bucurie in suflet pentru ca noi sa ne bucuram, chiar mercantil, de tara noastra, iar cand ii calcam cararile, sa pasim cu grija caci sigur acolo a curs o picatura de sange a unui Erou.
EGP