Amintirea Eroilor
Este 1 decembrie 2009, ziua nationala a Romaniei, o zi ca oricare alta, ar spune unii. Asa sa fie ?
Urmaream la TVR 2 un reportaj despre eroii neamului de la 1918, completat cu cateva interviuri ale unor veterani din cel de-al doilea razboi mondial. S-au depanat amintiri despre suferintele indurate de eroii morti pe campurile de batalie ale caror monumente ridicate spre amintirea lor se pierd ingropate in uitare, s-au depanat amintiri despre suferintele indurate de eroi, inca in viata, in lagarele din Siberia, s-au depanat amintiri ale celor care au suferit pentru vremurile care au venit…
Va intrebati, desigur, ce loc isi gaseste aceasta scriere pe un blog al unui montagnard care a postat si posteaza despre munte. Cu siguranta veti gasi raspunsul pe masura ce veti citi aceste randuri si veti face un exercitiu de memorie din orele de istorie din scoala, sau momentele cand, pe carare de munte fiind, un batranel intalnit la un popas, v-a povestit ca drumul pe care calcati a fost batut de acei eroi ai neamului pe care de cele mai multe ori riscam sa-I ingropam a doua oara in negura uitarii, cum spuneam mai sus.
Despre asta ar fi vorba in acest “articol”, despre amintire, pretuire, despre tot ce ne poate innobila ca romani dincolo de performantele tehnice la care a ajuns turismul, dincolo de performantele financiare la care am ajuns ca sa ne permitem o drumetie, dincolo de performantele gastronomice pe care care le incercam intr-o iesire de sfarsit de saptamana, dincolo de laudele facute in fata prietenilor sau amicilor in urma unei peregrinari.
Iesirea pe munte este o iesire catre noi insine, iesire din ceea ce suntem catre ceea ce ar trebui sa fim, precum au fost si eroii nostri. Cararile batute de ei acum 90 – 60 de ani, ca si mai inainte, pe vai sau creste de munte, au fost carari batute pe vaile sau crestele fiintelor lor. Tara cu campiile, dealurile, muntii, apele ei era fiinta lor intima. Acestia, cu arma in mana, nu aparau fiinta lor individuala, aparau fiinta lor ca natie si totodata pe a lor caci credeau in Dumnezeu, in tara, in popor, in ei. Erau un tot intreg de care nu stiu cati dintre noi ne mai bucuram astazi.
Muntii Nemirei sunt plini de urmele acestor eroi pe care le putem vedea si acum. Cu un minim efort de imaginatie Ii putem vedea si acum stand chirciti in transee band un ceai si fumand o ultima tigara iaintea unui ultim asalt. Urcand coasta muntelui ni-I putem inchipui in mantalele lor grele, pline de noroi carand in spate ranite si mitraliere grele intr-o zi ploioasa de toamna cum, desigur, ati prins si voi prin drumetii. De partea cealalta a muntelui, pe valea Uzului, se mai vad fortificatiile din beton, transeele si gropile sapate de mortiere sau obuze. Si astazi mai sta in picioare vechea cazarma cu gard de sarma ghimpata si stalpi din beton incovoiati spre interior a unei unitati de graniceri austoungari ce veghea fosta granita. Toata creasta Manailei, Tatarului si Tatarutului din Siriu musteste de sangele celor ce au cazut la 1916, octombrie, iar un mic si cochet cimitir, la Tabla Butii, parca isi canta in adierea vantului “Eroi au fost, Eroi sunt inca…”. Un drum pavat cu piatra ce poarta numele de Drumul Nemtilor, pe culmea Plaiului Chijdului, adduce inca aminte de vremurile cand pe acolo se miscau arme grele si provizii pentru trupele care luptau in zona. Muntele Monteoru, de care am mai vorbit altadata si de care voi mai vorbi, e brazdat de transee si gauri de obuze, locuri ce aduc aminte de ceea ce a dus peste vremuri sa comemoram ziua nationala.
Usor de inchipuit cum, asemeni noua celor de azi, cei de atunci, in orele de ragaz admirau apusuri de soare fascinante, indurau ploaie sau ninsoare si se bucurau in sinea lor sau fatis de plaiurile binecuvantate cu care ne-a harazit Dumnezeu. Si cred ca bucuria lor era mai mare si mai profunda avand in suflete Tara, Neamul si pe Cel de Sus.
De aceea, asa cum suntem, mai putin buni, ne-am putea aduce aminte, macar la un an, de cei care si-au dat viata cu bucurie in suflet pentru ca noi sa ne bucuram, chiar mercantil, de tara noastra, iar cand ii calcam cararile, sa pasim cu grija caci sigur acolo a curs o picatura de sange a unui Erou.
EGP
1 decembrie 2009
4 octombrie 2009
Muntii Siriu - povestea unui nou traseu
Asa cum promiteam in urma cu ceva timp, voi incepe sa public descrierea unui traseu mai aparte in muntii Siriului, traseu ce leaga orasul Nehoiu de sudul acestor munti, la Gura Milei.
Ideea ne-a venit in urma cu trei ani, odata cu o vizita prin decembrie, intr-o zi frumoasa de toamna tarzie, cand am descoperit o parte a vaii Nehoiului iar apoi am studiat o harta geodezica a zonei. In anul ce a venit, dupa paste, la un sfarsit de saptamana, ne-am luat rucsacurile in spate si am plecat la drum cu gandul sa facem “jonctiunea” [ cum ii place lui Dragos sa spuna ] cu valea Siriului peste muntele Monteoru. Prima incercare a fost un semiesec deoarece, in loc sa descoperim poiana de la fosta stana Monteoru, am “descoperit” valea cu satul Bontu, trezindu-ne in fata barajului lacului de acumulare Siriu. Nu a fost nicio pierdere caci am gasit acolo niste locuri ca rupte din rai, apoi, pentru ca tot ajunseseram in Siriu si rataseram obiectivul initial, am hotarat sa mergem la cascada Casoca, mai sus de Pensiunea 14 Scaune din muntii Podu Calului.
Acasa am adunat cat mai multe informatii din harti, am facut calcule pentru directiile de mers orientate de busola, am vizualizat cat am putut, din memorie si topografia hartilor locurile, si in urmatorul an am pornit din nou la drum. Am reusit de aceasta data sa ajungem in poiana Monteoru, destul de usor, ajutati de informatiile mai consistente adunate, dar din nou nu am reusit sa coboram in valea Siriului. Ajunsi in poiana, am descoperit o zona aproape virgina, fara urme de carari mai vechi, padure extrem de deasa, aproape imposibil de incercat o coborare prin necunoscut. Intoarcerea acasa am facut-o tot prin valea Bontului pe care am sorbit-o din priviri, bucurandu-ne de fiecare pas cu care inaintam.
Anul acesta am hotarat sa ajungem pe muntle Monteoru din valea Siriului, de la gura vaii Milei, pe valea Monteoru incercand sa apucam muchia dealului Bisericuta. De data aceasta am avut la indemana si imagini satelit, dar, dupa cum se stie, ce-i acasa e acasa, ce-i acolo e acolo. Inarmati cu entuziasm, spirit de aventura si ajutati de o vreme splendida am pornit la drum urmand firul vaii Moneoru. Dupa ce am trecut Siriul prin apa si am escaladat doua baraje antiviitura rupte de viituri, am abandonat firul apei descoperind prima poiana de pe Bisericuta. Am scapat de desisul vegetatiei din vale, urmand firul apei de sus, incercand sa castigam altitudine cu fiecare pas pentru a prinde muchia dealului. Am mai trecut prin doua poieni mai mari de unde ne-am bucurat de panorama deosebita ce s-a deschis spre Siriu, in fata, Zaganu, in stanga [ NV ] si Podu Calu, Penteleu, in dreapta. Odata ce am prins muchia am uitat de desisul padurii si lipsa cararilor, inaintand cu destul de mare greutate in ultima portiune, prin bradet cu crengile uscate la poale ce ne-a lasat urme “frumoase” pe brate si gambe. Ajunsi la baliza geodezica, descoperita de mine la ultima vizita, chinul nostru a luat sfarsit din puct de vedere al orientarii caci calcam pe teren cunoscut. Dar mai aveam de suferit vreo zece minute de drum prin padurea deasa. Odata ajunsi in poiana, bucuria reintalnirii cu ea a fost fara margini. De deasupra ei, la iesirea din padure, un peisaj superb ni s-a deschis spre sud, peste dealurile Subcarpatilor de Curbura. Dupa o portie consistenta de peisaj splendid si o gustare luata pe iarba cruda de primavera, ne-am intors spre gura Milei incercand sa tinem drumul de coborare pe muchie si prin poieni. Nu a fost sa fie. Din vf. Monteoru e o adevarata aventura coborarea intrucat este necesar un spirit de orientare deosebit si un simt al terenului foarte dezvoltat deoarece nu ai repere clare dupa care sa te orientezi, padurea deasa impiedica vizionarea orizontului, carari sau urme ale acestora lipsesc cu desavarsire iar busola e un instrument aproximativ in lipsa reperelor clare. Asadar, nu ne-a trebuit prea mult timp sa o luam rara prin padure, dar dupa cum ne-am orientat nu pierduseram mare lucru caci daca fortam coborarea spre stanga ajungeam in firul apei Monteorului, daca ne cocotam din nou in muchia dealului si ne orientam spre nord ajungeam in valea Siriului, tinta noastra. Prea zgariati si dezamagiti de ratarea drumului [ inexistent n.a.] hotaram sa coboram in vale, ajunsi acolo lucrurile s-au simplificat la maxim facandu-ne viata mai usoara.
La sfarsitul lui iulie, anul acesta, am integrat traseul intr-o drumetie mai mare, gen expeditie, la care coborarea de pe Monteoru din nou a fost ratata fata de ceea ce ar trebui sa fie linia de coborare, trezindu-ne la aproape 3 km est de gura vaii Milea, in valea Siriului.
Oricat de dificila a fost partea coboratoare de pe Monteoru, valea Nehoiu, poiana de pe Monteoru, valea Siriului in lungul ei si Plaiul Chiojdului cu Poiana Condrea si al lui Drum al Nemtilor, aduc muntilor Siriu locuri in plus ce trebuie neaparat vizitate si explorate.
Ideea ne-a venit in urma cu trei ani, odata cu o vizita prin decembrie, intr-o zi frumoasa de toamna tarzie, cand am descoperit o parte a vaii Nehoiului iar apoi am studiat o harta geodezica a zonei. In anul ce a venit, dupa paste, la un sfarsit de saptamana, ne-am luat rucsacurile in spate si am plecat la drum cu gandul sa facem “jonctiunea” [ cum ii place lui Dragos sa spuna ] cu valea Siriului peste muntele Monteoru. Prima incercare a fost un semiesec deoarece, in loc sa descoperim poiana de la fosta stana Monteoru, am “descoperit” valea cu satul Bontu, trezindu-ne in fata barajului lacului de acumulare Siriu. Nu a fost nicio pierdere caci am gasit acolo niste locuri ca rupte din rai, apoi, pentru ca tot ajunseseram in Siriu si rataseram obiectivul initial, am hotarat sa mergem la cascada Casoca, mai sus de Pensiunea 14 Scaune din muntii Podu Calului.
Acasa am adunat cat mai multe informatii din harti, am facut calcule pentru directiile de mers orientate de busola, am vizualizat cat am putut, din memorie si topografia hartilor locurile, si in urmatorul an am pornit din nou la drum. Am reusit de aceasta data sa ajungem in poiana Monteoru, destul de usor, ajutati de informatiile mai consistente adunate, dar din nou nu am reusit sa coboram in valea Siriului. Ajunsi in poiana, am descoperit o zona aproape virgina, fara urme de carari mai vechi, padure extrem de deasa, aproape imposibil de incercat o coborare prin necunoscut. Intoarcerea acasa am facut-o tot prin valea Bontului pe care am sorbit-o din priviri, bucurandu-ne de fiecare pas cu care inaintam.
Anul acesta am hotarat sa ajungem pe muntle Monteoru din valea Siriului, de la gura vaii Milei, pe valea Monteoru incercand sa apucam muchia dealului Bisericuta. De data aceasta am avut la indemana si imagini satelit, dar, dupa cum se stie, ce-i acasa e acasa, ce-i acolo e acolo. Inarmati cu entuziasm, spirit de aventura si ajutati de o vreme splendida am pornit la drum urmand firul vaii Moneoru. Dupa ce am trecut Siriul prin apa si am escaladat doua baraje antiviitura rupte de viituri, am abandonat firul apei descoperind prima poiana de pe Bisericuta. Am scapat de desisul vegetatiei din vale, urmand firul apei de sus, incercand sa castigam altitudine cu fiecare pas pentru a prinde muchia dealului. Am mai trecut prin doua poieni mai mari de unde ne-am bucurat de panorama deosebita ce s-a deschis spre Siriu, in fata, Zaganu, in stanga [ NV ] si Podu Calu, Penteleu, in dreapta. Odata ce am prins muchia am uitat de desisul padurii si lipsa cararilor, inaintand cu destul de mare greutate in ultima portiune, prin bradet cu crengile uscate la poale ce ne-a lasat urme “frumoase” pe brate si gambe. Ajunsi la baliza geodezica, descoperita de mine la ultima vizita, chinul nostru a luat sfarsit din puct de vedere al orientarii caci calcam pe teren cunoscut. Dar mai aveam de suferit vreo zece minute de drum prin padurea deasa. Odata ajunsi in poiana, bucuria reintalnirii cu ea a fost fara margini. De deasupra ei, la iesirea din padure, un peisaj superb ni s-a deschis spre sud, peste dealurile Subcarpatilor de Curbura. Dupa o portie consistenta de peisaj splendid si o gustare luata pe iarba cruda de primavera, ne-am intors spre gura Milei incercand sa tinem drumul de coborare pe muchie si prin poieni. Nu a fost sa fie. Din vf. Monteoru e o adevarata aventura coborarea intrucat este necesar un spirit de orientare deosebit si un simt al terenului foarte dezvoltat deoarece nu ai repere clare dupa care sa te orientezi, padurea deasa impiedica vizionarea orizontului, carari sau urme ale acestora lipsesc cu desavarsire iar busola e un instrument aproximativ in lipsa reperelor clare. Asadar, nu ne-a trebuit prea mult timp sa o luam rara prin padure, dar dupa cum ne-am orientat nu pierduseram mare lucru caci daca fortam coborarea spre stanga ajungeam in firul apei Monteorului, daca ne cocotam din nou in muchia dealului si ne orientam spre nord ajungeam in valea Siriului, tinta noastra. Prea zgariati si dezamagiti de ratarea drumului [ inexistent n.a.] hotaram sa coboram in vale, ajunsi acolo lucrurile s-au simplificat la maxim facandu-ne viata mai usoara.
La sfarsitul lui iulie, anul acesta, am integrat traseul intr-o drumetie mai mare, gen expeditie, la care coborarea de pe Monteoru din nou a fost ratata fata de ceea ce ar trebui sa fie linia de coborare, trezindu-ne la aproape 3 km est de gura vaii Milea, in valea Siriului.
Oricat de dificila a fost partea coboratoare de pe Monteoru, valea Nehoiu, poiana de pe Monteoru, valea Siriului in lungul ei si Plaiul Chiojdului cu Poiana Condrea si al lui Drum al Nemtilor, aduc muntilor Siriu locuri in plus ce trebuie neaparat vizitate si explorate.
20 septembrie 2009
Muntii Siriului : L. Vulturilor - V. Siriului - Drumul Nemtilor - Cimitirul Eroilor "Tabla Butii"
Spre Lacul Vulturilor.
Vf. Monteoru.
Cabana vanotareasca de la Lacul Vulturilor.
Lacul Vulturilor.
Lacul Vulturilor si coada Malaiei.
Scormonind dupa cartite.
Lacul Vulturilor si cabana de vanatoare.
Canis Alpinus smecherus sp.
Coada Malaiei si Culmea Blojii
Valea Milea si muntele Monteoru.
Floricele pentru fete.
Bunadimineata, pupazoi !
Cafeaua e gata !!!
O privire in urma...
Pe valea Siriului spre Stearpa
Inca mai functioneaza...!!!
Catunul Stearpa pe valea Siriului
La confluenta Siriului Mare cu cel Mic, Sub Culmea Condrea
Pe "Drumul Nemtilor" - Culmea Condrea, Plaiul Chiojdului
Malaia vazuta din Poiana Condrea
Dosul Malaiei - Siriu vazuta de pe Plaiul Chiojdului
Apus pe Manaila
Culmea Zaganu - Gropsoare vazuta de pe Manaila
Cimitirul Eroilor - Tabla Butii [Tataru - Manaila]
Poveste de la 1916...
19 septembrie 2009
Prin muntii Buzaului
Muntii Buzaului sunt putin cunoscuti si, cu atat mai putin, vizitati. Pacat, caci locurile, si uneori oamenii, pot surprinde pe vizitator cu o peisagistica rar intalnita in ultima vreme. Plaiuri domoale “sparte” din loc in loc de stancarii salbatice, catune izolate de tot ce e modern, paduri dese pline de jivine rar tulburate de prezenta umana, puturi din piatra sau lemn acompaniate de scartaitul jalnic al unei cumpene cu galeata din lemn, ici – colo case din lemn locuite sau parasite, tencuite sau nu, acoperite cu sita sau sindrila innegrita de vreme.
Pe aici se gasesc plaiuri cu urme de locuire ce se pierde in negura timpului, atestand continuitatea de vietuire a unei natii care a supravietuit vicisitudinilor secolelor ce au trecut peste ea. Sunt locuri ce se doresc redescoperite, sunt locuri ce sigur ar trebui popularizate de oameni si institutii platite de fiecare dintre noi, sunt locuri fara de care am fi mai saraci sufleteste si mental, iar natia mai stirbita in identitate.
Inca mai avem drumuri vechi de secole ce au scris istorie, manastiri vechi pitite in funduri de munte unde nevolnicesc doi sau trei calugari cu chemare si har de la Dumnezeu, cu iubire pentru semeni, inca mai avem bisericute vechi din lemn ce au slujit in vreme de pace taranului roman si asezari rupestre in care s-au adapostit si s-au rugat in negura timpului primii calugari crestini.
Sunt locuri in care linistea iti sparge urechile si-ti sfasie mintea, sunt locuri in care armonia naturii iti rupe sufletul in trei – patru si te face sa gandesti ca daca Dumnezeu ar hotari sa te cheme la el, pe ultimul drum, locul pe care ar fi sa-ti pui capul in ce-a din urma clipa, aici, pe aceste plaiuri sa-l asezi.
Iata, pe scurt, cateva cuvinte despre si dintr-o alta Romanie Pitoreasca, dupa cum imi mai place sa spun, cateva imagini inchipuite pe hartie – pardon, pe sticla – ce pot fi aduse la realitate printr-o vizita de cateva zile pe plaiuri Buzoiene, in zona de munte, prin locuri ce pot fi numite, pe drept cuvant, “pe-un picior de plai, pe-o gura de rai”.
In peioada urmatoare voi publica pe sait si pe blogul personal un serial al unui traseu inedit din muntii Siriului, insotit de imagini foto realizate in aceasta vara.
8 februarie 2009
O alta Romanie pitoreasca
Am terminat de citit, zilele trecute, Romania Pitoreasca a lui Vlahuta. O mai citisem odata cu foarte multi ani in urma, o uitasem, nu mai stiu daca la vremea respectiva meditasem cat de cat la cele scrise sau m-am multumit doar cu lectura, stiu doar ca mi-a placut si atat. Acum a fost mult mai mult, nu e doar o carte de lecturat ce te poate incanta prin stilul simplu, accesibil, e o carte de meditatie asupra a ceea ce a fost intr-o vreme si ceea ce nu mai este acum. Si cate nu mai sunt acum…!!??
Rememorez ultimii ani de drumetie, calcand poteci si ulite prin sate si nu mai gasesc nimic din imaginile sugerate de Vlahuta, nici case varuite stralucind in soarele verii, nici tarani la joc in hora de duminica, nici camasi inflorate pe tarancute mandre de munca lor din timpul iernilor, din ce in ce mai rare carute incarcate cu rodul pamantului, trase de cai sau boi mandri de povara la care sunt pusi s-o care si de stapanul lor gospodar. Ulitele satelor s-au pustiit fiind inundate de vegetatia spontana, rar, cate un copil duce de lant o vaca la sau de la pascut, imbracat in blugi si incaltat in adidasi uitanduse lung dupa tine, mut si cu fata tampa [ astia ce-or mai fi cautand p’aci? ]. Sate goale de copii, ulite pustii, curti in care mai trebaluieste cate un batran, din cand in cand cate o pustoaica imbracata strident, cu pantaloni mulati si cu vedere la buric sprijinind stalpul portii hlizindu-se la tanarul imbracat dupa ultimile tendinte care-i face o dedicatie cantata [ bine-nteles ultima manea creata de cel mai tare si cu bani din cauza caruia dusmanii nu pot dormi ] la telefonul mobil cu mp3 si camera foto. La 4 – 5 curti vezi cum se ridica spre cer case care mai de care cu mai multe camere si balcoane, vopsite in zeci de culori stridente, placate cu gresie sau marmura. Din incinta curtii auzi ragnind minunatele si omniprezentele noastre manele, mandria folclorului actual al unei generatii degenerate cultural, lipsita de radacinile unei civilizatii rurale ce a nascut vesnicia poporului nostru si mandria acestuia.
Te plimbi pe stradutele satelor, altadata pavate cu macadam, acum, tot mai mult asfalt spart din loc in loc, mandria edililor ca au facut ceva pentru modernizarea satului spre integrarea in lumea civilizata, privesti pe marginea lor si vechile santuri pentru apa pluviala [ altadata protectoare de inundatii ] cum devin din ce in ce mai putin adanci, din loc in loc mai deloc, pline de buruieni si mizeria trecatorilor. Pe stalpii de curent stau atarnand mandre cabluri de telefonie, de televiziune si de internet, semn ca taranul s-a emancipat.
Vlahuta povestea despre povestile ce le auzea de la localnicii locurilor si ai vremii sale cu eroi din timpuri demult apuse sau de curand traite despre care se vorbea cu mandrie, acum nici eroi si nici vremuri nu mai sunt, si nici mandrie…
Si totusi, intr-o vara, de curand, prin Maramures, la poalele Pietrosului Rodnei, si apoi pe valea Vaseruliu, am mai intalnit tarani autentici, mandri de ei si ceea ce sunt, care iarna tes in razboi panza alba pe care apoi o cos cu flori de primavara si le fac camasi de purtat nu numai in zi de sarbatoare, tarani care mai merg la camp cu coasa pe umar si calul de darlog, mai stiu sa ciopleasca lemnul decorandu-si casele si locurile sfinte, primavara isi varuiesc casele mici si cochete din lemn cu var alb stralucitor, tarani ce te primesc in casa lor mandra si te omenesc bucurosi ca au oaspeti, iti vorbesc molcom, cumpatat si cu mandrie de tot ce fac, iar la despartire ii vezi cum, cu lacrimi in ochi iti pune in maini un pachetel cu de-ale gurii si te saruta cu drag urandu-ti drum bun si sa nu-l uiti. Pe uliti mai auzi rasunand de la cate un casetofon sau radio muzica de-a lor, moroseneasca, ce i-a insotit pretutindeni.
SI TOTUSI…poate ca inca nu-i totul pierdut…
E.G.P.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
