Am terminat de citit, zilele trecute, Romania Pitoreasca a lui Vlahuta. O mai citisem odata cu foarte multi ani in urma, o uitasem, nu mai stiu daca la vremea respectiva meditasem cat de cat la cele scrise sau m-am multumit doar cu lectura, stiu doar ca mi-a placut si atat. Acum a fost mult mai mult, nu e doar o carte de lecturat ce te poate incanta prin stilul simplu, accesibil, e o carte de meditatie asupra a ceea ce a fost intr-o vreme si ceea ce nu mai este acum. Si cate nu mai sunt acum…!!??
Rememorez ultimii ani de drumetie, calcand poteci si ulite prin sate si nu mai gasesc nimic din imaginile sugerate de Vlahuta, nici case varuite stralucind in soarele verii, nici tarani la joc in hora de duminica, nici camasi inflorate pe tarancute mandre de munca lor din timpul iernilor, din ce in ce mai rare carute incarcate cu rodul pamantului, trase de cai sau boi mandri de povara la care sunt pusi s-o care si de stapanul lor gospodar. Ulitele satelor s-au pustiit fiind inundate de vegetatia spontana, rar, cate un copil duce de lant o vaca la sau de la pascut, imbracat in blugi si incaltat in adidasi uitanduse lung dupa tine, mut si cu fata tampa [ astia ce-or mai fi cautand p’aci? ]. Sate goale de copii, ulite pustii, curti in care mai trebaluieste cate un batran, din cand in cand cate o pustoaica imbracata strident, cu pantaloni mulati si cu vedere la buric sprijinind stalpul portii hlizindu-se la tanarul imbracat dupa ultimile tendinte care-i face o dedicatie cantata [ bine-nteles ultima manea creata de cel mai tare si cu bani din cauza caruia dusmanii nu pot dormi ] la telefonul mobil cu mp3 si camera foto. La 4 – 5 curti vezi cum se ridica spre cer case care mai de care cu mai multe camere si balcoane, vopsite in zeci de culori stridente, placate cu gresie sau marmura. Din incinta curtii auzi ragnind minunatele si omniprezentele noastre manele, mandria folclorului actual al unei generatii degenerate cultural, lipsita de radacinile unei civilizatii rurale ce a nascut vesnicia poporului nostru si mandria acestuia.
Te plimbi pe stradutele satelor, altadata pavate cu macadam, acum, tot mai mult asfalt spart din loc in loc, mandria edililor ca au facut ceva pentru modernizarea satului spre integrarea in lumea civilizata, privesti pe marginea lor si vechile santuri pentru apa pluviala [ altadata protectoare de inundatii ] cum devin din ce in ce mai putin adanci, din loc in loc mai deloc, pline de buruieni si mizeria trecatorilor. Pe stalpii de curent stau atarnand mandre cabluri de telefonie, de televiziune si de internet, semn ca taranul s-a emancipat.
Vlahuta povestea despre povestile ce le auzea de la localnicii locurilor si ai vremii sale cu eroi din timpuri demult apuse sau de curand traite despre care se vorbea cu mandrie, acum nici eroi si nici vremuri nu mai sunt, si nici mandrie…
Si totusi, intr-o vara, de curand, prin Maramures, la poalele Pietrosului Rodnei, si apoi pe valea Vaseruliu, am mai intalnit tarani autentici, mandri de ei si ceea ce sunt, care iarna tes in razboi panza alba pe care apoi o cos cu flori de primavara si le fac camasi de purtat nu numai in zi de sarbatoare, tarani care mai merg la camp cu coasa pe umar si calul de darlog, mai stiu sa ciopleasca lemnul decorandu-si casele si locurile sfinte, primavara isi varuiesc casele mici si cochete din lemn cu var alb stralucitor, tarani ce te primesc in casa lor mandra si te omenesc bucurosi ca au oaspeti, iti vorbesc molcom, cumpatat si cu mandrie de tot ce fac, iar la despartire ii vezi cum, cu lacrimi in ochi iti pune in maini un pachetel cu de-ale gurii si te saruta cu drag urandu-ti drum bun si sa nu-l uiti. Pe uliti mai auzi rasunand de la cate un casetofon sau radio muzica de-a lor, moroseneasca, ce i-a insotit pretutindeni.
SI TOTUSI…poate ca inca nu-i totul pierdut…
E.G.P.
